Am ajuns cu bine în a șasea zi de greva foamei, cu
”meniu” alcătuit din electroliți, ceaiuri de urzică și limonade cu sirop de
arțar/miere de salcâm (pe cea de tei am vomitat-o). Organismul s-a obișnuit cu noul
”stil de viață” (ah, urăsc asta cu ”o să te obișnuiești”, însă de această dată chiar
era nevoie). Duminică, când am început greva foamei, într-o zi am uitat deja să
mestec. Va fi o adevărată provocare să mușc dintr-o felie de pâine. Și o
redescoperire. Dacă inițial, dimineața, de ziua mea, hăpăiam limonadele în
disperare, una după alta, salivând ca un câine pavlovian, la a unșpea eram
full, nu mai puteam să respir. Mi-a trecut într-o zi senzația de foame (cu
excepția unei mici strângeri de stomac când organismul își cere ”masa”,
limonada, mult mai ușoară decât durerile și arsurile mele obișnuite de stomac),
apoi relativ și cea de sete, dar am continuat să mă hidratez bine (3-4 litri de
lichide pe zi) și să consum 10-12 limonade cu câte 2-3 linguri de miere de
salcâm/sirop de arțar. Astfel, am slăbit circa două kile în 6 zile (nu vreau să
depășesc recordul lui Beyonce). Când Iisus, la rândul Său, a postit 40 de zile
în pustiu și a fost apoi ispitit de diavol să prefacă pietrele din jur în
pâini, El i-a răspuns ferm: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul
ce iese din gura lui Dumnezeu”.
De fapt, mi-e rușine să înghit și o gură de apă când mă
gândesc la copiii mei sirieni care au parte de 50 de cutremure pe zi (din cauze
naturale, desigur, adică probabil) și, de foame, inhalează gaze sarin/clor, devorează
nonstop așchii din bombele-butoi aruncate din elicoptere și bucăți din
propriile organe sfărâmate, iar de sete își beau propria urină (sau pe-a
altora) în zonele sub blocadă guvernamentală, închisori/centre de detenție ori
pe vasele de refugiați aflate în derivă pe mare, rătăcind bezmetic și
deznădăjduit ca niște fantome, fără a-și găsi vreodată locul sau pacea, precum
omul care-și petrecuse toată viața în container, pe un vas și pe care nicio
țară nu vroia să-l adopte din filmul ”Utopia” al lui Stan și Bran. Casa de
copii ”Pământ” nu e (încă) acasă.
Da, îmi cau stau și limonadele în gât, dar fac eforturi
să le beau în continuare. Mă străduiesc, de asemenea, să obțin cearcăne
proeminente ca ale învățătoarei Cristiana Anghel când era în greva foamei. Nici
dacă le-aș picta, nu mi-ar ieși ceva similar, sunt invidioasă. Pe vremuri, când
eram la liceu, consideram cearcănele foarte senzuale și romantice și uneori mi
le desenam cu fard/creion dermatograf. ”Où
sont les neiges d'antan?” Așadar, mă uit în oglindă și bombăn: las-o baltă,
Madame Dezastru, ce e corect? Nici de cearcăne nu ai parte. Asta-i politica,
ăsta-i sistemul, o să te obișnuiești. De fapt, nu e chiar așa de greu ca la
comisia de votare, la vot în Anglia/Franța/altă parte din afara țării (bravo
românilor din diaspora!) sau la exit-poll, când lucram full time (adică nonstop
și cu deadline-uri de azi până ieri) în cercetare de piață: de-abia se trezea
unul dintre colegi din leșin, că pica încă o dată și trebuia să fie resuscitat.
Iar eu am ajuns la concluzia că e mai bine să fii citat decât resuscitat (la
nesfârșit!). Foștii colegi din cercetare de piață (și nu numai) știu de ce.
Și nici nu pot compara acest mic sacrificiu de acum cu
perioada când mă aflam într-un fel de comă psihică și fizică, în urma unui
studiu de piață, pentru mai bine de un an (în care fiecare secundă a durat
miliarde de ani): eram strivită de Zid și zăceam inertă într-un sicriu de
gheață, inima mă strângea ca o gheară de vultur, mă sufocam, totul se învârtea
cu mine, mă împleticeam la fiecare pas, nu mai puteam articula două cuvinte, nu
mai puteam să îndoi degetele și nici să clipesc, nu mai puteam să mai gândesc
și să mai simt nimic în afară de starea aia de paralizie și neputință și
oboseala cumplită de a schița cel mai mic gest, doar pulsul și tensiunea erau
la cote maxime. Nu vroiam decât să se termine totul și să fie odată întuneric
și liniște pentru totdeauna, dar până și atunci m-am prefăcut că-mi pasă de
colegi (care agonizau și ei în parametri optimi sub conducerea unui șef-Big
Brother), am participat la acțiunile lor și mi-am dat prima demisie în semn de
protest. Și nu-mi pare rău. Au urmat cea de-a doua demisie în semn de protest
de la fuckultatea-fantomă și cea de la scris, însă văd că nu mă învăț minte și
recidivez.
Chiar dacă până acum totul decurge, mulțumesc lui
Dumnezeu, mai bine decât mă așteptam și poftesc mai tare la o lume mai normală
(unde ”2+2=4”) decât la crenvurști în covrig, pizza și bere, cum am uitat
gustul berii și al pâinii în 2 zile, din săptămâna de pregătire de dinainte de
greva foamei (când meniul meu a constat preponderent în cartofi fierți și i-am
făcut competiție aprigă lui fii-miu), iar în prezent consum (aproape) exclusiv
limonade (și îmi mai amintesc numai formulele din reclame - ”gustul aspru și
amărui” al berii, pâinea ” rumenă, aburindă, proaspăt scoasă din cuptor”),
mi-am jurat, totuși, să mă răzbun într-o zi. Cum? Mă purific un pic și apoi să păcătuiesc
din nou? De ce nu? Ce-ar fi ca, peste o lună și ceva, să-mi fac de cap, mai
exact să urmez exemplul lui Sebastian Lăzăroiu care și-a comandat o pizza prin
telefon, a umblat după bonul de șpagă câteva ore, a plătit 65 RON, iar ulterior
a mâncat pizza rece? ”No fucking way!”,
vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, în traducerea românească a
la Irina Margareta Nistor, ”La dracu', nu!” Îmi vine numărul de dosar de la Parchet înainte de
bonul de șpagă.
Apropo de bani, nu mi-e clar, cine mă plătește pe mine,
pe catastrofa asta de Madame Dezastru? CIA, motanul Felix sau poate Băsescu? Nu
mi-au mai livrat salariul de mult. Să le fac reclamație și lor? Nu, nu am
nevoie de altă plată decât cea de la Dumnezeu. Chiar așa: ieri, pe 21 mai, de
ziua onomastică, dimineața, am auzit clopotele la biserică, am plâns de
fericire și m-am simțit (iar) renăscută. M-am dus la biserică (e aproape,
câțiva pași), încet-încet, clătinându-mă (ușor), cu mers legănat de gâscă din
”Pisicile Aristocrate”, și am aprins lumânări pentru toate victimele crimelor
politice, masacrelor, genocidurilor, holocausturilor și războaielor de la Promy
(titanul Prometeu), Iisus și până acum în Siria (și oriunde în lume). Promy și
Iisus au fost și ei victimele sistemului. Dar și mari eroi, martiri și spirite
înalte care nu doar au salvat vieți, ci au făcut lumea să se schimbe prin
însuși exemplul lor. Sunt foarte mulți martiri și în ziua de azi (numai
creștini peste 4000!), nu mai zic de arabii sirieni (șiiți ori suniți), yazidi
sau kurzi. Mult prea mulți martiri, inclusiv copii. Și nicio muscă Drosophila
Melanogaster de-a lui Promy de experiment nu ar trebui să sufere și să moară.
Aș vrea să le dau tuturor înapoi tot ce au pierdut (inclusiv sufletele
rătăcite), dar, din păcate, nu pot decât să plâng, să mă rog pentru sufletul
lor și să aprind o lumânare. Și să duc focul sacru mai departe, în memoria lor.
”Nu secați, nu secați/ lacrimi de amarnică dragoste!” (Goethe). Fericiți cei ce
plâng, cei blânzi, cei milostivi, cei cu inima curată, făcătorii de pace, cei
ce însetează de dreptate, cei ce suferă pentru dreptate și cei persecutați
pentru credința lor! După agonie și moarte, urmează învierea. Cu toții, vom
”învia din morți, cu moartea pre moarte călcând”.
Dumnezeu m-a (răs)plătit deja de nenumărate ori și
continuă să o facă. Pe pământ, aștept acum feedback pentru petiție: deocamdată,
nu am primit decât de la prieteni și familie (inclusiv Alex, fii-miu, deși mai
reticent și îngrijorat la început, m-a ajutat cu pozele și filmările), împreună
cu urările de ziua de naștere/onomastică. Vă mulțumesc tuturor, aveam mare
nevoie să semneze cineva petiția și, totodată, să aud o vorbă bună, să mă facă
cineva hobbit, troll sau boxtroll cum îi zic eu lui Promy și plânge săracul de
fericire, căci e născut și el în lanțuri, din spuma balelor, nu a valurilor. Trăiască
flegma în care m-am născut! De la autorități nu a sosit niciun feedback în
afară de cel de la call-centerul UE care, în termen de 3 zile, mi-a transmis că
au forwardat petiția către alt serviciu competent. Sper să vină înainte de
numărul meu de dosar de la Parchet (care se tot înregistrează de mai bine de 2
ani).
La un moment dat, am deschis mailul și am descoperit o
atenționare: cineva a retweetuit petiția mea. Oops, să văd mai bine. Nu se poate, al-Baghdadi, califul Ibrahim al
Statului Islamic? Mă trec fiori, mi se taie respirația și îmi îngheață
(complet) degetele pe taste. Cum așa? Ăsta întâi mă decapitează, apoi îmi
răspunde. Mă uit și mai bine: nu, din fericire, e Iyad el Baghdadi, unul dintre
inițiatorii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite, care a suferit și el
foarte mult: a fost arestat pentru activitate online, în social media și
expulzat ulterior din țară (am trimis petiția pe Twitter și activiștilor,
scriitorilor și jurnaliștilor influenți din lista de contacte a celor de la
Planet Syria). Răspunsul lui (pentru ”o anumită parte a presei” un erou/martir
al Revoluției, iar pentru cealaltă parte a presei un vierme împuțit de trădător
și dușmanul poporului) e un stimul pentru mine. Revoluția exterioară e
necesară, însă, din păcate, nu și suficientă: ea trebuie să fie completată cu
un jihad spiritual și o revoluție interioară, în minte și în suflet, ca să nu
mai schimbăm între ele tot felul de ”sisteme” și talibani (pe toarșu'
zeu al-Assad cu toarșu'
zeu califul), cum s-a întâmplat în
Orientul Mijlociu (oricum, extremele prezintă multe similarități). Această
revoluție interioară (care nu mai poate fi furată așa ușor), e dificil de pus
în practică (precum socoteala asta buclucașă, ”2+2=4”) și durează ceva până
simțim efectele ei în spațiul public. Dar asta e calea. ”Calea, Adevărul și
Viața”.
Să vedem dacă pot să mă ridic acum de pe scaun, de la
birou, după ce postez pe blog. M-am anchilozat nu ca Promy, ci ca Alex la
jocurile video. Promy sărmanul a fost răsplătit de zei pentru creația sa și
faptele sale bune (salvarea oamenilor și schimbarea lumii prin darul
științelor/artelor/focului sacru) cu mii și miii de ani de vacanță pe Elbrus
(apoi, mai recent, și în Tartar), abandonat în lanțuri, ger și jeg, sfârtecat
de piroane, ars de fulgerașe, înecat în bale divine corozive ca acidul
sulfuric, devorat de viu/mort/legumă putrezită de păsărele antropofage, la
nesfârșit, în timp ce măreți și glorioși tovarăși zei ca Zeus (și... sistemul
său) s-au premiat pentru răpiri, violuri, torturi, crime, persecuții, Cutia
Pandorei și potop cu diplome, medalii, temple și statui. Uitați-vă numai la
Luvru, de pildă (unde Promy deține o singură statuie (în ipostaza clasică, în
lanțuri, pe Elbrus) din perioada romantică, iar zeii au fără număr, fără număr...).
De ce trebuie să fie mereu premiați cei care ar trebui condamnați și condamnați
cei care ar trebui premiați? Pe pământ, cei care ajută sunt primii care au
nevoie de ajutor. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Asta e
istoria. Istoria e un coșmar din care nu ne mai putem trezi. Și, totuși, Promy
nu regretă nimic din ce-a făcut. Și continuă să ducă focul sacru mai departe. Cred
că trebuie să ne jucăm cu toții un pic ”de-a Promy”, indiferent ce s-ar întâmpla,
așa cum procedează și milioane de oameni acum în Siria sau în alte părți, în condiții
inimaginabile. Să ne străduim să rămânem umani (și, cât se poate, în viață),
fără să ne târâm în genunchi și să cerșim îndurare de la Big Brotheri și zei
talibani. Vorba lui Promy: ”sunt prea înțepenit ca să-mi îndoi genunchii”.
Când aveți
câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI
PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest
link (durează doar câteva secunde):
Mulțumesc
pentru susținere!
Stay
human... and alive!
P.S. Guru (Kiry-Kiry) și Pesi (Piersicuță)
sunt și ei sirieni, foarte umani și plini de viață, un exemplu pentru orice
yahoo ca noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu