Poezii

     

          Lecție

Partea a patra din simfonia a cincea în do diez minor de Mahler:

moarte la Veneția,

moartea lui Aylan,

băiețelul kurd înecat,

mângâiat de valuri,

nu de oameni,

apusul de soare

blând și tandru

ca o limbuță ce ne linge rănile.

Eu când o să învăț

să mor atât de frumos?

      Frânghia de rufe

La mine pe frânghia de rufe

sunt agățați niște oameni.

Nu, nu chiar oameni...

s-au aplatizat atât

și s-au albit atât

încât au ajuns ca rufele,

cu toții,

fără a mai putea fi distinși unul de celălalt.

Îi dau jos de pe frânghie,

le vorbesc,

îi zgâlțâi

și le fac chiar respirație gură la gură.

Aș vrea să se trezească,

să le strălucească ochii din nou

și să-și recapete culoarea.

Însă ei sar înapoi pe frânghie

în cârligele lor de rufe.

  

      Pământ

Uneori vroiam să emigrez pe altă planetă.

Să scap de Pământul ăsta atât de murdar și de corupt.

Dar dacă în loc de planeta feerică Pandora din ”Avatar”

era o planetă cu Cutia Pandorei deschisă pe ea,

cu toate relele și

fără nicio Speranță?

Iar dacă era vreo utopie de califat, comunism sau fascism,

mai bine lipsă!

Și chiar dacă ar fi fost o planetă idilică, paradisiacă,

tot nu mă puteam desprinde de Pământ.

Iubeam Pământul

așa murdar și corupt cum era

și atunci când se lipea de mine,

nu-l respingeam,

ci mă cufundam în noroi

tot mai adânc,

cu voluptate,

în loc să zbor.