Poezii

1    

     

      Ochi

Într-o vreme, credeam

că pe lume sunt

doar ochii de Big Brother

care supraveghează.

Dar am descoperit apoi

și alți ochi

ca al Tău, Doamne,

care veghează.

  

      Frunze

Când eram mică,

mă jucam cu mama,

tăvălindu-ne prin frunzele aurii și rubinii

și cufundându-ne în ele.

Zăceam și noi,

odată cu frunzele,

fericite și împăcate,

într-un cimitir ca un palat

de aur, rubine și lumină.

Acum merg pe stradă

adesea nepăsătoare,

fără să mă uit în jur.

Numai că frunzele cenușii și informe

se lipesc singure de mine,

iar vântul aspru mă răsucește

într-un vârtej năucitor,

fără sfârșit.

      Gustul uitării

Uit imediat o grămadă de lucruri.

Uit toate obiectele din casă

(nu știu, de pildă, nici ce e ibricul, nici unde e ibricul

chiar dacă fierbe pe aragaz sau e la mine în mână.

Care aragaz? Care mână? Care ibric?).

Uit casa.

Uit adresa.

Uit numărul de telefon.

Uit data nașterii (mele, ce să mai zic de ale altora!)

Uit numele meu

(dar asta e mai puțin important,

n-am știut niciodată ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, mutanți, vampiri, teroriști, trădători, dușmanii poporului, catastrofe, coșmaruri și dezastre suntem.

Bine că n-am uitat măcar că 2+2 fac 4,

nu 5 ori cât vor Big Brotherii,

nici că sunt un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.)

Într-un minut, uit gustul berii... acum fără alcool,

chiar dacă o consum zilnic

(de fapt, toate sunt fără: 

țigări fără tutun, cafea fără cofeină, bere fără alcool).

La fel de repede, uit gustul cafelei (fără cofeină),

al ciocolatei Milka sau Kinder Maxi King cu caramel,

al uleiului de cocos,

al bruschetelor Maretti cu măsline,

al pizzei Capriciosa

ori al rulourilor de crenvurști cu cașcaval.

Uit gustul apusului de soare

(de răsărit încă avem un pic fobie,

și eu, și tu, iubire,

căci tot ni se pare că vine bestia de vultur,

urmată de bestia și mai mare de stăpân al ei, Știi Tu Cine... Zeus,

să ne mănânce ficatul pe Elbrus.

Pe ăștia de ce nu putem să-i uităm?).

Uit gustul pădurii,

gustul florilor și al ierbii,

gustul izvoarelor și al cascadelor,

gustul mărilor și al oceanelor.

Aș vrea să le redescopăr pe toate într-o zi,

cu ochi mari de bebeluș

care gustă lumea cu nesaț

(mai e doar puțin până voi ajunge unul

și sper să nu fiu bebeluș doar la spaime și neajutorare,

ci și la inocență și prospețimea percepției).

Până atunci, mă consolez

să te mănânc

și să te savurez pe tine, iubirea mea.

Sper că mă preferi pe mine

în locul vulturului.