ŞTIRI FIERBINŢI PE UN GER SIBERIAN: DEMISIA GUVERNULUI!

După 10 zile de “pupat” Piaţa Universităţii pe viscol şi ger cumplit, am căzut la pat cu febră foarte mare, aproape 40 de grade Celsius, frisoane şi tuse non stop, ameţeli, insomnii, dureri de gât, migrene, greţuri, mă rog, tot tacâmul. Niciodată nu m-a „iubit” febra aşa de mult, niciodată nu a fost aşa de posesivă, pur şi simplu, nu se îndură să se despartă de mine: de zece zile nu a scăzut sub 38,5, dar de câteva zile am trecut pe antibiotice. Nu degeaba am scris eu însămi pe una dintre pancarte (când eram doar un pic răcită, strănutam şi-mi curgea nasul): „Ciumpalac „plătit” cu ger, gripă şi indiferenţă”. Totul s-a realizat! A fost o predicţie creatoare foarte reuşită!

Oare de ce se întâmplă toate iarna: Marea Unire, Revoluţia din decembrie ’89, Unirea Principatelor Române?! De ce s-au aliniat şi protestele astea trendului pe un ger siberian? Nu puteam s-o lăsăm pentru la vară? Poate că iarna este o perioadă mai propice pentru reflecţie şi acţiune, vara n-are nimeni chef decât de distracţie, iar primăvara şi toamna ritmul de muncă este foarte alert şi solicitant şi nu mai permite desfăşurarea altor activităţi. Eu însă aş vota pentru proteste primăvara (cum a fost Piaţa Universităţii din ’90).

Sâmbătă seara, când aveam 39,8 şi tremuram îngrozitor, am încercat să mă încălzesc, uitându-mă la televizor. Am făcut turul televiziunilor de ştiri şi am început să tremur şi mai tare: peste tot, obsesiv, imagini ale infernului alb – ger, viscol, ninsoare, ploaie îngheţată, polei, maşini înzăpezite, oameni blocaţi, oameni îngheţaţi. Căutam cu disperare ceva fierbinte. Ce bine că există sfânta telecomandă şi diversitatea de canale! Aşa că m-am mutat de pe canalele de ştiri pe National Geographic unde era difuzat un documentar despre viaţa tribală de undeva din Africa (n-am văzut de la început, aşa că nu pot preciza exact locaţia): păstori de vite, nomazi care se hrănesc cu unu-două pahare de lapte pe zi plus un pic de sânge recoltat de la vacă (pentru a-şi suplimenta aportul de proteine), îşi spală şi-şi dezinfectează vasele cu urină de vacă, ameninţă şi înţeapă bolile cu suliţele, fac sacrificii animale şi citesc viitorul în intestinele cămilelor. Dar, în ciuda lipsurilor, oamenii ăia păreau destul de fericiţi, nu cereau nimic, nu protestau, trăiau în armonie cu ei înşişi, cu comunitatea şi cu cosmosul, aveau un set de valori şi reprezentări limitat, dar solid, aveau soluţii tradiţionale, cutumiare pentru orice problemă, nu erau sfâşiaţi de frustrări şi dileme, de anomie sau alienare, ca noi cei mai moderni sau, mă rog, postmoderni. M-am bucurat, totuşi, că aveam un pat cald şi că nu trebuia să înţep gripa cu suliţa, ci cu antibiotice.

Tremurând sub trei pături, cu pisica torcând la picioare şi cu un ceai fierbinte, aburind pe măsuţă, luni, pe la prânz m-am lansat într-un tur al televiziunilor de ştiri, dând sonorul cât mai aproape de maximum pentru a acoperi viscolul de afară. Mi-era puţin teamă de infernul alb, am ajuns să am o fobie, cum văd ceva pe tema asta, mă grăbesc să schimb canalul. Dar, din fericire, în sfârşit, pe toate canalele de ştiri apăruseră ştiri fierbinţi care, cu siguranţă, aveau să mă încălzească: demisia premierului Boc! Am urmărit informaţiile în legătură cu demisia lui Boc şi am aşteptat apoi rezultatele consultărilor de la palatul Cotroceni şi propunerea unui premier de către Băsescu. Consultările au fost mai degrabă o simplă formalitate: partidele şi grupurile parlamentare invitate la Cotroceni nu au avut la dispoziţie mai mult de jumătate de oră pentru discuţii. De aceea, se poate spune că dezbaterea (lucru esenţial de recuperat în spaţiul public românesc) iar a lăsat de dorit.

Iar premierul desemnat, M. R. Ungureanu, în ciuda CV-ului impecabil, a formaţiei de intelectual (doctor în istorie şi cadru didactic universitar), a ţinutei elegante şi a carierei diplomatice apreciate extern şi intern (Ministerul de Externe, SIE), nu e, nici pe departe, tehnocrat, aşa cum a cerut lumea din Piaţă. Nu este nici premier politic, nefiind membru PDL sau al altui partid, ci, mai curând un intelectual, dar unul care vine acum din sfera serviciilor secrete. Un tehnocrat ar fi corespuns cererilor oamenilor din Piaţă şi din ţară, mai ales în contextul crizei. Iar un premier desemnat dintre şefii serviciilor secrete nu cred că poate inspira încredere: nu este o practică în Europa să se aleagă astfel premierii şi, în plus, Băsescu a fost mereu asociat cu serviciile secrete, a părut să se înţeleagă bine numai cu ele, ceea ce ar putea genera noi speculaţii de autoritarism şi noi teorii ale conspiraţiei.

Guvernul propus nu satisface nici el cerinţele oamenilor din stradă pentru că va rămâne unul politic (nu de tehnocraţi) şi nu este creat în scopul organizării de alegeri anticipate. Oricum, se pare că ar putea semăna în mare măsură cu vechiul guvern, doar 7 miniştri fiind remaniaţi, cum ar fi Igaş (care a avut o atitudine discutabilă în gestionarea protestelor şi a intemperiilor), Vreme (care era total neinformat şi iresponsabil în ce priveşte ACTA, ajungând chiar să confunde Coreea de Nord cu Coreea de Sud!) etc. Chiar dacă întregul guvern va fi schimbat, dacă rămâne unul politic şi nu este conceput ca o variantă de tranziţie până la alegerile anticipate, acest guvern nou nu va fi credibil şi nu va fi acceptat de protestatari. Aşa că protestele vor continua.

S-au cerut, totuşi, în mod repetat, nişte lucruri clare: demisia preşedintelui, a guvernului şi alegeri anticipate. Personal, nu cred că alegerile anticipate rezolvă ceva semnificativ în ce priveşte reforma clasei politice: vor avantaja opoziţia (USL) care este decredibilizată deja din perioada când a fost la putere şi, din păcate, vor favoriza şi unele partide populiste precum Partidul Poporului şi PRM. Nu este timp să se formeze o forţă politică responsabilă, curată, democrată şi proeuropeană într-un interval de timp atât de scurt, astfel încât să avem alternativă la „mizeriile” de pe scena politică: PDL, USL, PP şi PRM. Dar, în ultimă instanţă, alegerile anticipate ar putea detensiona situaţia.

Nu înţeleg de ce Băse şi PDL se cramponează atât de putere. Chiar e nevoie să iasă 5 milioane în stradă ca să se convingă de necesitatea schimbării? Nu-i de ajuns că nivelul de încredere în guvern şi preşedinte este sub 10%, că două treimi din populaţie conform sondajului Avangarde susţin protestele, ba chiar 81% apreciază că protestele sunt un lucru bun potrivit studiului IRES, iar demisia preşedintelui este considerată principalul mijloc de soluţionare a crizei (de 37%) din datele cercetării Avangarde? Vor să continue cu orice chip, în ciuda lipsei de susţinere a populaţiei?

Ştiu, „iarna nu-i ca vara”, întotdeauna suntem nepregătiţi şi nu vrem să înfruntăm realitatea. Preferăm să rămânem „încremeniţi în proiect” sau să ne complacem în „Matrix-ul” nostru iluzoriu, dar confortabil.